[Text de catalog – expozitia din 1987, Galeria Simeza Bucuresti]

Noutatea acestei "personale" provine dintr-o spectaculoasa rasturnare a sistemului de asteptari: Ion Dumitriu – care s-a facut cunoscut, pīna acum, īn special prin iesirea la peisaj – a ajuns, īn aproape totalitatea lucrarilor sale recente, la o iesire din peisaj (īn īntelesul de gen acreditat printr-o īndelungata traditie).

"Cauta motivul acut si solitar (s. M.D.) din care tu vei tīsni", proclamase René Char. Tocmai un asemenea motiv – anuntat īn expozitiile anterioare – a gasit Ion Dumitriu, motiv care acum īi centreaza preocuparile picturale. El examineaza cu consecventa, scruteaza atent, īnregistreaza – īntre uneltele sale aflīndu-se si aparatul de fotografiat – revine fara a se repeta, īntr-un cuvīnt cerceteaza (de la circitare = a da tīrcoale, cum ne aminteste Constantin Noica īn legatura cu constelatia de sensuri a lui "a īncerca" – de la incircare = a īncercui) acel "imens dictionar al logicei constructive a omului", cum se exprima, acum aproape cincizeci de ani, arhitectul Victor Smigelschi si care considera ca "analiza marelui rezervor de energii constructive care este arhitectura noastra rurala poate sa ne rezerve bucuria de a descoperi motive de rara limpezime, logica si sanatate arhitecturala".

Optiunea concreta a lui Ion Dumitriu poate īntīlni un ferm temei teoretic īn opiniile formulate cīndva de G. M. Cantacuzino, din care este necesar sa transcriem cīteva: "Taranul romān e cel mai bun arhitect romān"; "Taranul romān reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta cu care albina reuseste īn executarea alveolelor sale"; "Arhitectura taraneasca ramīne ca un mare īnvatamīnt, caci ea a unificat aspectul tarii, ea a creat atmosfera plasticii romānesti si a fost o expresie unitara a acestui neam, ca si limba romāneasca... Ce e unitar e taranesc, autohton, de totdeauna, de temelie"; "Amanuntul īn arhitectura, cīnd e studiat īn functia totului, are īn el īntregul potential al acestui tot. De aceea un capitel poate evoca un templu si deci toata antichitatea..." (īntr-un mod asemanator, compozitiile lui Ion Dumitriu acopera nu numai un nivel sintagmatic – in praesentia – ci si unul paradigmatic, asociativ, in absentia); "...forma īn sine, forma singularizata si izolata de ambianta ei... contine ea īnsasi īn germen toate elementele proportiei si ale compozitiei. Compozitia nu este decīt rezultatul amplificarii notiunii de forma, amplificarea prin pulsatii spatiale care ajunge la un sistem echilibrat si īnchis" (s. M.D.).

Materialele artei, observa īnca Focillon, au o anumita vocatie formala; si lemnul, ca material predilect al constructiilor taranesti, poseda un anumit grad de plasticitate care evoca si elibereaza alte forme plastice (unele prezinta ciudate contaminari cu acele "pietre cu imagini", minerale miraculoase cu imagini "a natura depicti").

Īn cuprinzatorul ciclu Cap de grinda Ion Dumitriu nu īncalca vreun moment suprafata de competenta a arhitectului: cu mijloace strict picturale, dar refuzīnd iluzionismul hiperrealismului, el practica o contragere, un fel de substitut de esenta. De fapt, el este atent la o structura sau mai exact la un pachet de posibilitati structurate, deoarece structura, cum scrie Michel Foucault "limitīnd si filtrīnd vizibilul, īi permite sa se transcrie īn limbaj".

Gestalt-ul sau (ca "entitate individuala si caracteristica, ce exista ca ceva detasat, avīnd o forma sau un contur ca una din īnsusirile sale") functioneaza ca o mandala, ca un joc de figuri īnchise, orientate spre centru.