Nu
departe de Brasov, se afla un sat frecventat de pictori.
Satul se cheama Poiana Marului si a fost ales pentru
rigoarea arhetipala a locurilor si constructiilor de
cītiva artisti, a caror opera s-a impus
apoi printr-o īndīrjita disciplina interioara,
sensibilitate la arhaic si talent evocator. Geografia zonei
slujeste filosofia spatiului blagian; si daca
pictorii īn chestiune n-au pornit-o spre īncoace, urmare
unor lecturi din marele poet, intuitia totusi i-a purtat,
cum se īntīmpla adesea cu creatorii autentici, la
unul dintre cele mai armonioase peisaje rurale. Pe Lucian Blaga ei
trebuie sa-l fi descoperit, īn chip paradoxal, datorita
blīndei valurimi a Poienii Marului, piscurilor tocite
ce strajuiesc asezarea si a ideii de ancestral
cuprinsa īn toate: obiecte, case si suri, port,
ritm biologic.
Ion
Dumitriu (n. 1943 la Galati) este, alaturi de Teodor Rusu,
Teodor Moraru si Horia Bernea, pictorul care a transformat niste
impresii īn concept pictural. Īn catalogul recentei
expozitii de la Simeza, unde a prezentat 45 de lucrari
īn ulei realizate īntre anii 1977 – 1982, Ion
Dumitriu retine ca merit biografic faptul ca, īncepīnd
din 1971, a avut īn fiecare vara "perioade de studiu
īn natura". De altfel, multe din pīnzele aduse
la Simeza
sīnt socotite de artist "Studii", ecorseuri ale
vizibilului. Sigur, pictura lui Ion Dumitriu e realista,
numai ca devotamentul fata de motiv nu-i niciodata
fotografic si daca socotim lupta cu aceasta notiune
a generatiei din care face parte, precum si deschiderea
critica ce i-au adus-o studiile de muzeologie la Institutul
"Nicolae Grigorescu", sīntem avertizati
īndeajuns asupra capcanei ce ni se īntinde. (Trebuie sa
ne amintim neaparat tabloul lui Magritte imaginīnd o pipa,
tablou pe care belgianul scria cu pensula, cu o detasare
programatica, "Aceasta nu este o pipa!").
Iata,
spre exemplu, studiul de "poarta", seria de
"porti", mai bine-zis – o tema care e
departe de a se numi generoasa si din care Ion Dumitriu
izbuteste pīnze memorabile. Portile, Surile,
Zidurile, reluate obsesiv si cu o bucurie a noului la
care luam aminte, ar putea fi prilej de cercetare a sarpantelor
compozitionale pentru orice īmpatimit al geometriei.
Ion Dumitriu stie sa vada īntregul īn
parte. Pictura cītorva pietre de temelie īntr-un perete
vechi e ocazia, de fapt, a unui subtil demers teoretic. Pictorul vrea
sa ne spuna ca materialitatea, īn sine, nu-i
interesanta. Ea ne intereseaza numai atunci cīnd
dezvaluie un tip de convietuire om-natura.
Īntelegem
mai bine cazul artistic al lui Ion Dumitriu īn naturile statice
reprezentīnd Mere īn trocuta, Cartofi
īncoltiti, vase cu fructe īn anturajul unor
lucruri iesite direct din barda tīmplarului. Poiana
Marului, nu-i, de buna seama, Muzeul satului, dar
multe din bunurile gospodariilor ei pot sta īn Muzeul
satului. Este ceea ce observa īn profunzime Ion Dumitriu
si ce īl apropie, ca metoda, de opera unor Horia
Bernea, Teodor Moraru, Teodor Rusu.
Mai
trebuie spus ca desi aventura de vara a celor cītiva
pictori cu orasul, orice s-ar zice, īn sīnge, a
primit numele de scoala ori grupare, scoala n-are si
un sef. E vorba de afectiuni elective manifestate,
concretizate pe o suma de teme īnca putin
batute. Satul este, pentru multi artisti, un loc de
mīntuire pentru ruralismul lor fara īntoarcere.
Īn pictura scolii de la Poiana Marului, satul e
puterea a tot ce se īntreprinde. Pentru ca acesti
artisti nu se simt datori, ci numai angajati ai unei mari
nevoi de durabil si clar: din pīnzele lor nu razbate
nici un dram de melancolie. Imaginile sīnt viguroase, sobre,
esentializate.