Poveste de iarna [Text de catalog – expozitia din 1993, Bistrita]

Īn notitele prin care Mihai Ispir pregatea textul (nefinalizat din pricina plecarii criticului) pentru catalogul personalei Ion Dumitriu din 1990, am vazut numele lui Tarkovski. Stimulul a functionat – altfel, poate, pentru mine, decīt īn gīndul lui Mihai Ispir – si mi-am amintit o secventa coplesitoare din Solaris: calatorind departe de Pamīnt, personajele regasesc Planeta Omului privind o reproducere dupa Vīnatorii pe zapada de Bruegel; travelling-ul pe detalii al aparatului de filmat, secondat de sugestiile coloanei sonore declanseaza rememorari sinestezice ale unui fragment de lume care, extras din timpul si locul sau, devine emblematic pentru īntreaga aventura a Fiintei vorbitoare si a mediului sau, a vietii īnsasi.

Un tip similar de katharsis declanseaza pictura lui Ion Dumitriu. Opera artistului ce va trece īn prima zi a primaverii 1993 pragul vīrstei de 50 de ani, se edifica, rabdatoare, fara convulsii, extragīndu-si sevele din coltul de lume (romāneasca) numit Poiana Marului. Aici matricea blagiana a "spatiului mioritic" este vie. Este o lume rotunda īn sine. Pictorul, īmbibat de ea, o exprima īn "formula" binomului Om – Natura. Panteismului "Prolog", Ion Dumitriu – care a īnceput ca membru al "scolii" de la Poiana Marului – īi da replica neostentativa dar complex articulata a unui panumanism marcat de amprenta Locului pe care la rīndul sau īl personifica. Opera ne invita īn timp pe un traseu – cinematografic strabatut – initiatic, de la fragmentul amplu de peisaj, de la spatiul "arhitectural" de natura, la spatiul structurat de om (Casa Neagra, Sura), al carui exterior si interior īl descoperim treptat, pe portiuni si apoi detalii-obiect, (pīna la revelatia sub-structurilor marite ale detaliului Capului de grinda), printr-un travelling imaginar ce se īntinde, deja, pe durata a doua decenii. Patrundem astfel īn universuri concentrice, emblematice atīt pentru un perimetru geografic si etnic, cīt si pentru un ciclu de civilizatie, astfel "conservat" gratie perenitatii artei. Vizualul analitic transgreseaza, prin izolarea secventei, īnvaluita de linistea contemplatiei, īn metafizic. Realul materiei si spiritul ei se regasesc īn Unitate asemenea jumatatilor īntregului platonician.

Parca simtind primejdia drumului īnchis odata ajuns cu tele-obiectivul vazului sau īnregistrator / creator īn fata Capului de grinda, artistul se deplaseaza īn alte zone de interes cuprinse īn sfera aceleiasi Lumi, inepuizabila sursa de inspiratie. Prezenta umana devine mai perceptibila ca niciodata, īi simti aproape rasuflarea, si totusi nu intra ea īnsasi īn cadru, ci doar mesagera sa: "Umbra" (este un fel de autoportret prin absenta-prezenta, al lui homo faber / homo pictor). Obiecte "narate" anterior de pictor īn contextul ambiental specific, sīnt acum particularizate fenomenologic, izolate adesea pe un fond neutru, īn tonalitati īnchise, īmbaiate īntr-o lumina puternica, "numite" īn limbaj aproape hiperealist; se produce īnsa si revelatia (pentru receptor) structurii lor formale cu inedite frumuseti plastice, banalul obiectual cīstigīndu-si dimensiunea estetica (Ciurul, Grapa, Jugul). Volumele "decupate" net datorita relatiei raspicate īntre īnchis si deschis, se supun bidimensionalului si totusi nu īnceteaza a stimula tactilul. Metamorfoza fizicului īn metafizic reapare īn noi ipostaze. Motivul real devine pretext plastic (deviza demersului artei moderne dobīndeste o foarte directa punere īn concret). Revine īn lucrarile recente si tema Cartofilor īncoltiti; īncarcata īnsa, am spune, de sensuri stīrnite de dramele si zbaterile spiritului nostru īn ultimii trei ani. Cartofii īncoltiti nu mai reprezinta o simpla demonstratie a potentarii banalului gratie optiunii creatorului ce īl extrage din magma cotidiana si īl transforma īn spectaculos motiv plastic. Se depasesc granitele naturii statice. Speculatiile picturale si grafice iscate din forma concreta, chiar izul intim-metafizic trec pe planul doi al interesului artistului si receptorului. Cartofii cresc īn dimensiuni īn interiorul, vag luminat de o ferestruica, al spatiului īnchis, ori, hipertrofiati swiftian, explodeaza, aproape īn sura devenita prea mica, sīnt gata sa evadeze pe usile deja deschise. Natura germinativa a greoaiei legume devine simbol cu semn dublu; maleficul īsi aduna fortele īn umbra pentru a ne coplesi / spiritul īngradit īn celula totalitarismului dar hranindu-se perpetuu din speranta trecīnd pragul unei Ferestre oricīt de mici, va izbuti īn cele din urma sa recucereasca regatul luminii.

Ion Dumitriu īsi slefuieste arta cu migala bijutierului. Īsi cladeste casa picturii sale cu metoda si simtul de echilibru al arhitectului taran. Este īn acelasi timp artizan si creator. Opera sa se īnfatiseaza unitara si totodata etapizata. Are un traseu clar pīna acum, dar nu monoton previzibil pentru viitor. Picturalitatea libera ca gest al anilor ’70 s-a disciplinat īn deceniul urmator, suprapunerile cromatice s-au unificat si densificat treptat sporind īnsa odata cu adevarul obiectului, misterul sau metafizic. Pictura aceasta este īntr-un fel narativa, dar nu descrie ci numeste. Plein-air-ismul primilor ani nu a fost niciodata impresionist, a fost mai mult o stare-receptacul, umpluta de formule de expresie picturala contemporana. Fotografia a functionat ca document deja interpretativ al realului, tablourile venindu-i pe urme cu elementele de limbaj specifice īn cadraje si secventieri cinematografice. Dupa cum spunea Ion Dumitriu, spatiul de reculegere al atelierului i se impune acum drept martor unic al demersului creator, dar Poiana Marului ramīne locul unde ochiul si spiritul primesc semnalele-izvoare ale operei.