Pictorul Ion Dumitriu

Onestitatea si franchetea sīnt cele doua daturi imediate (perceptibile din capul locului, adica, si fara vreun efort intelectiv) ale acestui stenic pictor, nu numai ca artist, dar si ca om. De unde si "atasamentu"-i de "real" (Horia Horsia): ca ancora īntr-un adīnc bun-simt, ca pavaza īn contra ispitei, eventuale, a vanelor sofisticari, - vizibil, si acesta, dintr-o data. A starui, aici, asupra-le e fastidios (fie si daca nu cu totul inutil).

Sīnt doua elemente, totusi - reductibile, īn fond, la unul singur - care-l separa pe Ion Dumitriu de asa-zisa arta realista, de recele-i obiectivism (si de simplismul ce, īn subsidiar, i se atribuie dintotdeauna): paradigmaticul si decupajul (pe care, de altminteri, le implica si "transa", lui Zola, "de viata", si hiperrealistele "stop-cadruri"). Ŗi mai e, desigur, microspectia detaliului infim, a substructurii, - de unde, pīna la nonfiguratie, nu ar mai fi decīt un pas.

Sa procedam, īnsa, metodic, - cum, de altfel, face si artistul, ce procedeaza, īntr-un fel, ca fotograful din Blow up, prin, dar, "agrandismente" succesive (pictura-i īnsasi frizīnd filmul, - ca derulare, ca parcurs).
O larga, generoasa familie de cuvinte (latinesti) e de natura sa explice sau, mai curīnd, sa circumscrie plastica iondumitrista, si anume: mater, materia, matrix.
Matricea-i e o sura oarecare si, prin extensie, peisajul (cadru / cadra) īn care ea, firesc, organic, caci quasi-vegetal, se īncadreaza: e implantata, "creste", dainuie, respira. Vazuta, mai īntīi, panoramatic, ca simpla tenta de un rosu neted īn ambiantul verde brun agrest, ea e, treptat, adusa īn prim-plan, amanuntita, din diverse unghiuri, pe fata si pe dinlauntru, catagrafiata, "decupata", redusa - cu un tandru scrupul, īnsa, nu prin efractie, nici afront - la membrele-i disiecte, dar conjuncte, propusa (si propusa) ca matrice, ca spatiu proteguitor, dar enigmatic, ca accesibil, familiar si, totusi, sacru habitaclu, prezent si, totodata, prea-nostalgic.

Ea e, dar matrix: nascatoare, uter; e trunchi (de arbore) ce lastareste; e o matricula (registru, lista) de ustensile si functiuni: ca si origine, izvor, izvod.

Ea e, nu mai putin, materia īnsasi: ca lemn taiat (materia caesa), lemn de constructie (materiarius) si lemnarie (materiatio). - Ion Dumitriu e, de altfel, preocupat de dulgherie (de, asadar, materiatura), de cīte-un "cap de grinda", vreo "bīrna īncheiata", - care, ziceam, "microspectate", au a-l conduce la geometric, la "schematic", la marile "paienjenisuri" de noduri (centre), raze si logaritmice volute (proprii cresterilor nodurale).

Ea - si, materna, materia-i (i.e. "lemnoasa", vegetala) verde preajma - e, nu numai printr-un alt "joc" etimologic, o, poate ca umila, dar salutara, Arca (de la ebraicul arôn "constructie", "casa", - iar schelariile-i aduc, ici, colo, cu acelea ale vaselor cu pīnze!): o, asadar, imago mundi (ca si un paradigm al sau), - care īmbie (si īndeamna), īnsa, nu la evaziune, ci la nòstos (ca una ce mai este, īnca, o incredibila, rarissima enclava de chietudine si impolutie).
Ion Dumitriu nu e, totusi, un naturist fanatic si obtuz, un opiniatru ecolog, un mistic "į l'état sauvage" al inviolabilei Naturi (virgine). Īn "gura" lui "de rai" e loc nu numai pentru bunul Abel, dar si pentru agricultori (ca si pentru Enoch, Tubalcain, - zidari si fauri, caramizi si grape). Materia-i īnsasi e, zisesem, una caesa; paradisiacul lemn, "taiat"!
Paradigmaticul si decupajul artei sale implica, ele īnsele, de altfel, o interventie, o de-cizie īn cursul, īn continuum-ul lumii. Ion Dumitriu, el, e unul care separa, izoleaza si disloca: "taie" obiectul (inventarului agricol, al mobilierului rural), prezentīndu-ni-l la ora fara umbra si, uneori, īn bidimensionalul catalogului si enciclopediei, ca pe o neta, pura paradigma a acestui microcosmos predilect. - Die Sache selbst ni se propune, astfel, īn propria-i ustensilitate si, totodata, īntr-o insolita solitudine: dezafectare sau repaos, sub un duminical zenit, - ca, asa-zicīnd, printr-un proces de inversa hipostaziere: de la, concret si proxim, un lucru oarecare la imuabilu-i statut de exponent si exponat. Aceasta, cu atīt mai mult, cu cīt Poiana Marului, aici, pare un loc (recent) depopulat, ca o biserica de Saenredam, - la care se refera Roland Barthes (īntr-un essai critique al sau), cu urmatoarea, justa, īncheiere: "Peindre avec amour des surfaces insignifiantes et ne peindre que cela, c'est déjà une esthétique trés moderne du silence".

Or, e estetica aceasta, "a tacerii", aceea care-l pune la adapost pe pictor de o retorica a paseismelor primare, ca si de o simbolica, sa zicem, la īndemīna fitecui, veleitara si mofluza (eu, unul, refuzīnd sa vad de pilda, īn roata-i sprijinita de un zid un, daca vreti, simbol solar!). - Ca tot acest, asa-zicīnd, reism (la care se adauga, desigur, absenta elementului uman, ca si, īn genere, a spitei animale) nu duce la o alienare, o vitrega reificare, se datoreaza faptului ca el, Ion Dumitriu, nu picteaza altfel decīt "avec amour", - fie si "des surfaces insignifiantes": un grajd, o usa, un acoperis, peretele (sau, numai, un simplu "pan de mur"!), un gard prin ale carui interstitii se cerne o lumina ireala (ca si aceea care scalda si transcende: "baie albastra", un barbian copac), o piele la uscat, o roata, un cap de grinda, bīrne īncheiate, rasuflatoarea ca un rombic esichier, cartofi ( "lehuzi"!), un car cu fīn (si fara boi), o grapa, niste ferestre, iarba "tratata fir cu fir" (cum ar fi spus G. Calinescu - nu, īnsa, ca la "primitivi"), the leaves of grass (ale lui Witmann?), "atītea, claile de fire stīngi"...

...Ca tot atītea nobile omagii aduse "lemnului" / materiei noastre si inocentei lumi fenomenale.