Pentru vazatorii
civilizati, a face lumea vizibila e la īndemīna
oamenilor. Pictorul produce, la cīta exigenta e,
vezi rafinamentul, vezi simplitatea, vizibilitatea luminii, ma
extind la īntreg cīmpul vizual, am un trup de marimea
puterii mele de a fi īn lume.
Barbatul e bine facut, Ion
Dumitriu face bine bun lucru, e calm si asta īi mareste
prezenta, e tot timpul īn actiune, e siguranta
lucrului desfasurat, treaba merge. Pe pīnza se
astern urmele acestui travaliu discret neīncetat, urmele
atītor gesturi se astern īn vazul, care
domneste, ochiul se bucura sa fie activ īntr-o
ordine.
Imaginile, fiind ca scrise
(Bachelard: "Imaginea, de fapt, e scrisa"),
beneficiaza de jocul trimis-chemat al scrisului placut
vederii, al vazului pus sa descifreze.
Reiau: scriitorul lucreaza cu
unitati grafice minimale, pictorul are puterea de a-si
alege marimea dominantei grafice: tusa, marimea
pīnzei, marimea ramei īn raport cu marimea
pīnzei, marimea zonelor care sīnt forme, raportul
lor fata cu zonele care sīnt fundal, etc.
As spune ca e de īnteles
mutarea de pe preocuparea pentru ultimii constituenti pe
molecula de pe atom, se lucreaza cu marimi care au
marime, eh. Pictura e o scriere (īn) mare.
Ion picteaza asa cum
prezenta lui discret activa īntretine o casa.
Podeaua curata, pīnza preparata, īntoarsa
spre perete, asteapta, e o asteptare īn mersul
lucrurilor, ceasca e loc curat, e goala, e ceai īn
ea, pictorul īmi spune culoarea, pot vedea ceva privit demult,
un rasarit de lumina de soare pe peretele Caraiman, de
un īntīi ianuarie, violenta trezirii, rozul e fata
cenusiului, e culoarea unei lumi taioase.
Ochiul stapīnului vede mai
bine, Ion si se īntīmpla fragilitatea
curateniei.
(16 iulie)