O pictura fenomenologica

Tema-obsesie-imagine declansatoare a expozitiei lui Ion Dumitriu (la sala Simeza din Bucuresti oct. – nov. 1984) este carul, carul taranesc īncarcat cu paie ori cu fīn. Mai sīnt si cīteva din obiectele sau aspectele obisnuite ale vietii satesti: jugul, fīnaria, sopronul, bustenii, grinzile, bīrnele, usa de intrare īn casa prinsa īntre doua ferestre mici si alcatuind un soi de cruce tau, balamalele portii. Materialul preferat pare a fi lemnul; figura geometrica: patratul; perspectiva si racordarile: īn unghi drept (desi intervin si cīteva roti); tonalitatea: dura (as zice bruta), strict descriptiva, fenomenologica; ritmul: static ori si al vīrtejurilor (vīntul, focul). Prezente sīnt si sīrme, fire (metalice), rombul, zidul de lemn, sarpantele, cadrul-antena.

Spectacolul e īnregistrat la un nivel de buna seama strict perceptual. Cei doi maestri ai lui Ion Dumitriu se numesc Q. S. F. Tertullianus si G. A. E. Husserl. Ca si pentru Tertulian, īn pictura aceasta a perceptiei directe, animus si anima se confunda; corpul si sufletul, corporalitatea si intelectul nu se deosebesc; cunoasterea nu se opune simtirii senzoriale; ideile nu fac concurenta concretului si se īmpaca de minune cu vizibilul. Iar dihotomia peisaj – melancolie (la noi evidentiata si subtil analizata de Andrei Plesu) e tagaduita.

Īntocmai ca īn sistemul epistemologic-ontologic al lui Husserl, perceperea senzoriala, total neīmpiedicata de ecrane ideale, nu īndeparteaza de esente, nu urmareste a le escamota. Pictura lui Ion Dumitriu e cinstita, dreapta. Pentru ca artistul si-a īndreptat ochii numai īnspre realitate, īnspre cea mai simpla; si precum frumos graiesc vechile noastre texte, a cercetat-o cu gene curate, iubitoare de adevar, grijulii īn fereala de viclenie si desertaciuni, cu fata īntoarsa de catre artificial, podoabe si complicatii. Astfel a lucrat pictorul mereu: lipsit de prejudecati si calofilie, nedesertīnd paharul somptuosului ori apretarii.

Esenta, atunci, la acest anti-Matisse, unde se afla? Nu-i cumva jertfita de dragul achiesarii la un obiectualism cu iz de arta reflectant-realista? Husserl e cel care poate īntru totul apara atīt de implacabilele pīnze ale lui Ion Dumitriu. Esenta nu-i lipsa, e acolo, pe deplin, īn obiect, īn peisaj, īn forme, īn lucruri. Fiindca perceptia aici e "reala", īntocmai ca la Husserl. Nu īntīlnim nici idealism nici realism; nu "gīndirea" predomina, ci o perceptie "totala" care duce de-a dreptul la esenta, la contactul nemijlocit cu substanta, cu ousia, cu lucrul īn sine. Rezultatul, fireste, va fi nitel dinspre matematica si fizica (respectiv geometrie si optica), bine venindu-ne a nu uita ca Husserl si-a īnceput activitatea universitara ca matematician si logician.

Pictura aceasta "cinstita", nesulemenita, "la obiect", prin īnsasi reitatea ei principiala ajunge a fi profunda, fermecatoare si chiar "simbolica". Lemnul depune parca mai puternic decīt orice alt material marturie pentru candoarea si totodata expresivitatea tablourilor: lemnul cu frumusetea, sacralitatea, blīndetea si savoarea lui si cu īntregul arierplan al duiosiei (ori si misterului, spaimei) padurilor. E si o dovada de īncredere (ca la Heidegger) īn soliditatea sa fidela: ca bīrna si grinda, ca element de constructie, ca frate bun al omului īn opera sa orīnduitoare a spatiului. Omul, altminteri, si fiintele sīnt absenti: totusi se simte relatia de īncredere dintre obiecte si oamenii care le folosesc. Lectia e limpede chiar si īn penurie de vietuitoare: anume ca seceratura, lucrurile si uneltele spun fara ocolisuri facerea si taria mīinilor omenesti.

Esenta asadar nu-i jertfita. Si īn consecinta nici emotia. Corporalitatea se manifesta ca nepotrivnica spiritului, dīnd ascultare īnvataturii lui Tertulian, nedespartindu-se de "idealitate". Totul, de altfel, la Ion Dumitriu e lemnos, dreptunghiular, aspru, "īnchegat", īndīrjit; nu si ostil. Sīnt deschizaturi prin care se vad paiele si fīnul īnvīrtejite. Īnlauntrul sopronului nu mai dam de static si dur, acolo e foc, duh si actiune; volbura, ca si īn miezul cel mai de taina al atomului.

Dar jugul, care si el staruie? Īn rezonanta si armonie cu apatia, raceala si īnvīrtosarea celorlalte obiecte pictate, nu blocheaza nici el desprinderea de catre privitor a sinei lucrurilor, a zvīcnetului neexteriorizat, sub anestezie dar consubstantial formei.

Asa fiind, pot afirma ca severa si neferchezuita pictura a lui Ion Dumitriu confirma – contrar aparentelor sau grabitei cercetari – doua enuntari din Jurnalul lui Delacroix, reproduse īn A treia dimensiune a lui Radu Petrescu. "Cel dintīi merit al unui tablou este de a fi o sarbatoare pentru ochi"; "Ochiul multora e fals ori inert; ei vad obiectele literal, dar finetea (l’exquis) nu o vad".

Finetea aceasta – altfel spus farmecul, aura, duhul, fondul arhetipal, surpriza, palpitatia pitita īnapoia inertei sfidari a materiei, adevarul unei picturi, expresie (cu sau fara voie psiho-somatica) a fenomenologiei din vechime (Tertulian) si contemporaneitate (Husserl) – este accesibila (de nu si inerenta) metodei alese de Ion Dumitriu.

Da (si nu-i diferit la Andreescu, Luchian si Horia Bernea), materia nu-i mai putin scaldata de inteligenta si "poezie" decīt intelectul, iar formele nu salasluiesc mai prejos cīt priveste capacitatea provocarii emotiilor superioare decīt idealul. Astfel cuvīnta – mie unuia cel putin – robust migalitele tablouri ale unui artist pe care, sub armura, īl banuiesc a fi bogat īn simtire si patos.

Sa īndemne oare o psihanaliza a materialelor dure la descoperirea refularii (stapīnirii, mistuirii) unui foc launtric? Paie? Fīn? Bīrne īncopcite īn fier? Usi ferecate īn balamale? Luciul rece al strasniciei? Nu, flacarile iubirii pe care orice discreta conceptie fenomenologica a lumii le stie contopite īn existentele obiectualitati poate la fel de vīrtos ca īn tematicele idealismului. Melancolie a reitatii! ciudat efect al duplicitarei conexiuni dintre lume si arta.