O lectura posibila – Ion Dumitriu

"A te initia īnseamna a patrunde treptat īntr-o valoare infinita". Orice patrundere treptata, orice experienta adīncita continuu, se orienteaza īnspre o valoare infinita, deschisa īn nesfīrsirea sa, chiar daca nu are constiinta initiala ori sentimentul acelei valori. Aplecarea tenace, laborioasa, continua, asupra uneltelor formei care artist dedicat total artei sale n-o stie, care experienta aprofundata de atelier n-o demonstreaza? Cu alte cuvinte patrunderea treptata īn experienta totala a expresiei, poate deschide spre neasteptate profunzimi. O familiaritate īndelungata, intima, am zice existentiala, cu un fragment de realitate, ori cu un procedeu de a accede la acea realitate, poate atinge la un moment dat un nucleu esential (unii ar spune "originar") a carui existenta si iradiere nu era prevazuta (poate doar presimtita), nici sperata (poate doar banuita). Probabil pe asemenea cai s-ar putea īncerca, din exterior, īntelegerea semnificatiei si persistenta acelei experiente de grup, numita initial Poiana Marului, īnceputa din 1971 si continuata individual pīna azi. Plecīnd poate pe acest drum, s-ar putea surprinde "enigma" si dificultatea unei poetici ca cea a lui Horia Bernea, speciala simplitate si autenticul usor straniu īn irealitatea lui imediata din pictura lui Ion Dumitriu [Nota: din grup a mai facut parte si Teodor Rusu]. Dincolo de intentia initiala – o reluare pe cont propriu a experientei fundamentale a apropierii de realitatea imediata, prin reconsiderarea genurilor traditionale, peisajul, natura statica – se cīstiga aici un "ceva" neasteptat, se produce o neasteptata initiere.

Adīncirea staruitoare a unui (acelasi) fragment de realitate, prin expresie, se poate arata nesfīrsita. Expresia, adīncita prin mestesug si rabdare, pīna la o posibila sursa de desavīrsire – stapīnire a sa, se poate umple de un sens neasteptat, poate emana o realitate mai ampla decīt cea initial perceputa, cu o deschidere infinita. Cantonarea asupra unui acelasi loc de studiu – Poiana Marului – obstinatia unor aceleasi teme, de-a lungul atītor ani – peisaje de tara, dealuri, curti taranesti, naturi statice frugale si rustice – īn datele unor aceleasi repere formale, mereu reluate, are poate valoarea sentimentala a unei marturii existentiale (locul unor revelatii personale, existentiale si estetice): dar are mai ales valoarea unui program manifest de atitudine, de o buna onestitate.

Mai degraba decīt un anume "paseism" anacronic, ar fi vorba despre o explorare, de intensitate, si de actualitate, prin stabilitatea pe care o presupune, a posibilitatilor de creativitate, din interiorul raportului figurativ "mimetic" cu realul: ceea ce ar constitui esenta fascinanta, inepuizabila si "sacra" a "realismului", ca atitudine si expresie, dupa decisiva concurenta a fotografiei, dupa absorbirea realismelor istorice si a celor contemporane, īntru datele infinite ale acestei orientari eterne a plasticitatii. O ciudata si tacuta avangarda "à rebours", aplecata nu īnspre viitor ci īnspre un anume peren, atenta nu la neīncetata actualizare a ineditului expresiei, ci la actualizarea fondului moral (existential), constant īn datele sale fundamentale, al acestei expresii.

Īntre imperativul etic al respectarii perceptiei "comune" si probitatea respectarii "entelehiei" expresiei figurale proprii acestei perceptii, se desfasoara teritoriul de explorare al unei asemenea picturi. Ea se respecta pe sine, dupa cum īl respecta si pe privitor. Ea īsi respecta memoria experientei realitatii – care e memorie a "prezentei" intense a acesteia – lucrīnd materia expresiei dupa felul īn care aceasta rezista acestei experiente, ori lasa sa primeasca intensitatea de existenta a acestei experiente. Epuizata īn acuitatea sa, perceptia emana o calitate spirituala; forma expresiei corelate se arata o īnaintare spre un continut neasteptat, care ar putea fi aproximat ca o dilatare a "prezentei" realului, ca o deschidere īnspre "hiper-realitatea" fenomenalului. De aici senzatia de straniu blīnd si discret al acestor figurari, a caror banalitate, usor de trecut cu vederea, emana o anume intensitate, o "prezenta" care nu se epuizeaza īn simpla citire (recunoastere) a subiectului: spunīnd lucrurilor pe nume, aratīndu-le cu degetul, ramīne un rest inanalizabil, care nu e simplu simbol, ori alegorie, ci un "mister" cuminte al purei lor existente. De aici textura aceea speciala a expresiei, "afīnata", care parca reconstituie tesatura materiala si imateriala a fiintarilor, de o stranie tactilitate, rugoasa aproape, dar īn acelasi timp de o stranie, fulguranta destramare: echivalenta a gestului lent al minutiei picturale care īncarca expresia de timpul experientei ei, de valoarea de existenta si de spiritualizare suferita de artist si deopotriva de expresia sa. Reproducerea fotografica nu poate decīt distruge acest "mister" al imaginii, pentru care e nevoie de apropiere, de intimitate si de o zabava a contemplarii pe masura timpului si intensitatii depuse īn ea. "Trairea" ideala a acestui tip de imagine, īn varianta sa "ideala", ar īnsemna acea "patrundere" fizica īn spatiul ei de prezenta, de care povestesc anumite parabole zen.

Ciclurile expozitiei de la Simeza a lui Ion Dumitriu reprezinta obsesiile constante ale pictorului, din ultimii cinci ani (si īn acelasi timp obsesiile constante ale experientei "Poiana Marului" īnca de la īnceputurile sale). Evolutia artei sale se poate sesiza, mai vizibil, mai ales pe coordonata acelei "afīnari" a expresiei īntru crescīnda intensitate a "prezentei" figurarilor sale. Ordonate īntr-o ierarhie imanenta lor – peisajele de tara cu deal, apoi ciclul peretilor, usilor si portilor de sura, continuat de ciclul "naturilor moarte" (plante uscate, pīini taranesti, mere, legume, puse īn vase de lemn asezate pe cīte un scaun, o banca) – s-ar putea institui o citire īn trepte a apropierii ori intrarii īn prezenta realului, īn "fiinta" acestuia. Din departe īn aproape, de la global la detaliu, focarul expresiei pare sa circumscrie, din ce īn ce mai aproape, un "ceva" insesizabil, o prezenta iminenta dar nedezvaluita. Seria "cartofilor īncoltiti" īncheie aceasta "patrundere treptata" īn sīmburele viu al realului, echivalīnd aceasta "initiere" īn realitate cu un "mister" al naturii, asemeni creatiei, ciclicitatii, resurectiei, īncoltirii... Nu toate lucrarile se marturisesc la fel de intens ori īmplinit, de la "paradigmatica" (banuita, ascunsa) a propriei lor intentii (vezi lucrarile cu copii si alte cīteva, īn ciuda simbolisticii lor mai transparente). Poate nu īntotdeauna mestesugul reuseste a se transcende īn presentiment al unui (coplesitor) sens. "Prezenta" realului e un har fugar, fulgerarea unei clipe, refacuta apoi laborios si trudnic, fara siguranta reusitei, de catre expresie. Desigur, interpretarea pe care o īncercam aici nu e cea ideala, e doar o citire posibila.

Am mai sesiza, poate hazardat, prezenta unei note de buna calitate, a unui anume "autohtonism", detectabil nu atīt īn programul tematic ("arhaic" doar prin simplitatea lui inerenta, peren cotidiana – spatiu de tara, locuire, hrana etc.) cīt īn specificitatea acelei maniere "afīnate" a expresiei: motivate existential si moral la descoperitorii ei, ea tinde sa fie preluata ca "moda" de catre cea mai tīnara generatie de pictori.