Ion Dumitriu – secventele unui film personal

"Pentru a fi cunoscuti, artistii trebuie sa treaca printr-un mic purgatoriu mitologic: ei trebuie sa poata fi asociati īn mod automat unui obiect, unei scoli, unei mode, unei epoci careia īi sīnt – zice-se – precursori, fondatori, martori sau simboluri" (Roland Barthes). Poiana Marului – punct geografic supus creatiei picturale – nu este o "scoala" dar, facīnd "epoca" īn arta romāneasca a ultimului deceniu (si tinzīnd, inevitabil, sa instaleze o "moda" a viziunii fata de "obiect"), raporteaza la sinele sau emblematic o serie de nume care īsi apara cu orgoliu autonomia. Avīnd la un moment dat ambitia de a studia īn lumina acestei etape geografice o serie de personalitati care s-au legat de Poiana – Horia Bernea, Teodor Rusu, Ion Dumitriu, Teodor Moraru – ne-am izbit de un impas metodologic: daca acesti artisti pot fi explicati fundamental (afirmatia comporta o marja de risc) prin descoperirea Poienii Marului, ei nu pot fi asimilati integral acestui moment de coeziune spirituala.

Cel mai paradoxal se aplica observatia lui Ion Dumitriu care, venind mai tīrziu la Poiana Marului, pastreaza locului o fidelitate de neofit, adīncita printr-o īntelegere a maturitatii. Pentru cine nu cunoaste acel sat de sub munte, Ion Dumitriu este un inegalabil cartograf. Īn personalitatea lui, naratiunea ca metoda de existenta si comunicare īsi are locul sau important. O naratiune abstracta īnsa. Ion Dumitriu nu povesteste īntīmplari, snoave, asa cum nu picteaza (nu a pictat niciodata) portrete sau peisaje animate de figuri. Vorbirea (gīndirea) sa are gradul de abstractiune si īn acelasi timp savoarea (supletea) unei exhaustive descrieri de calatorie, elaborata īn secolul de aur al marilor explorari; iar pictura sa este un balans subtil īntre aleatoriul imaginarului / organicitatii si precizia unui releveu destinat recompunerilor din abstractie catre un pragmatism al detaliilor. Se poate glosa imprudent pe marginea lucrarilor lui Ion Dumitriu, ambitia lor existentiala fiind nebuloasa tocmai datorita unei precizii tehnice oferite. E vorba aici de o recuperare a energiilor ruralitatii, recuperare executata cu mijloace anti-"samanatoriste" si anti-sentimentale; sau de capsularea / memorarea unor forme arhitecturale (deci vitale) care dispar cu repeziciune; sau de o reīntoarcere (pe drumuri mai ocolite) catre certitudinile si profunzimile īnselatoare ale plein-air-ismului.

Īnselatoare, fara īndoiala, dar nu pentru Ion Dumitriu, care nu īntelege sa se lase devorat de o natura plina de seductii imagistice, asa cum nu cedeaza nici īncarcaturii literare ce se ofera permanent. Pictorul īsi scoate sevaletul "la motiv", realizeaza pe loc pīnze care, īn atelier, devin nuclee-reper ale unor harti vorbite ce re-compun peisajul initial. Si totusi aceasta pictura este salvata de mimetismul redundant, de pleonasmul d’aprés-ului printr-o categorica detasare. Ion Dumitriu nu observa ci contempla, nu reda ci construieste. E un soi de moralism, scutit īnsa de excese moralizatoare, o decelare nedescriptiva, antiretorica, a autonomiei spirituale care personalizeaza fiecare imagine, fiecare detaliu. Nebanuite, invizibile, nenumarate fire ancoreaza imaginea surii, a portii, a curtii īntr-o existenta vasta, careia tabloul īi este principiul mnemotehnic.

O mare īncredere īn subiectul picturii sale īl determina pe Ion Dumitriu la o abordare detasata, calma, lasīnd lucrurilor dreptul de a se dezvalui singure. Orice lucrare detine o dubla obiectualitate, aparent primejdioasa: "motivul" extras din realitatea cenzurata este el īnsusi un fapt īncarcat de cultura, ce poate oricīnd sa anihileze autonomia tabloului ca factor de informatie culturala. Artistul transeaza aceasta posibila sovaiala a discursului plastic prin īnsasi metodologia elaborarii sale: Caietului de schite, jurnalului (si, īn general, oricarui instrument de observatie-memorare, joc sau reverie) pictorul īi substituie fotografia. Daca harnicia sistematica a lui Ion Dumitriu ne īnfatiseaza un pictor, ea ascunde, fara īndoiala, un gīnditor al imaginii filmice. Nu am vazut desene īn atelierul sau, īn schimb fotografiile alb-negru si diapozitivele sīnt oferite continuu ca reperele seriale, ca jaloanele unei oricīnd posibile miscari cinematografice.

Calitati precum: clivajul permanent īntre stratul imaginar si cel obiectual / obiectiv, detasarea-efasarea creatorului pentru a da cuvīntul imaginii, capacitatea de a compune o naratiune din simpla īnsiruire a formelor, nu a faptelor, īncarcarea morala a fiecarui detaliu compun lui Ion Dumitriu portretul virtual de cineast al unui subiect unic – Poiana Marului. De aici consistenta si implicita amplitudine pe care o capata fiecare din lucrarile sale, ce plonjeaza tot mai aproape de detalii, cautīnd exprimarea acolo unde realitatea devine propria ei sigla abstracta.