Ion Dumitriu – un pictor experimentīnd īntregul

Numeroasele modificari survenite īn perceptia omului contemporan, unele desavīrsite, multe īn curs de exercitare, altele abia banuite, determina la artistul preocupat de creatie si nu de producere (eventual reproducere), o constiinta puternica a mutatiei semnelor. Diverse si celebre analize ale transformarilor fiintei umane īn relatia sa semnificativa cu lumea (McLuhan, R. Berger, Scobeltzino etc.) nasc īntrebari dintre cele mai tulburatoare asupra viitorului speciei, asupra rolului artei īn supravietuirea omenirii. Exista, īn consecinta, artisti īn a caror opera astfel de īntrebari preexista oricarui mesaj si oricarei tehnici, iar diversitatea inerenta de mijloace nu ascunde decīt pentru gīndirea prea lenesa, comunitatea de actiune a acestora. Spectaculoase echivalari se pot face, din punctul de vedere exprimat mai sus, īntre demersuri poetice si cinematografice, picturale sau prozastice, dramatice sau sculpturale, dar, īn acelasi context al actualitatii īn care autenticitatea este opusa īn mod fals traditiei si īn care subproductiile īsi gasesc cu usurinta acoperire īn mari si nobile idei (deturnate), o datorie morala a artistului acestei epoci este si aceea de a afirma el īnsusi si īn mod continuu posibilitatea acelor echivalente.

Īn pictura lui Ion Dumitriu procesul de transformare a semnului artistic sub presiunea prezentului si pentru o integrare activa īn acesta, ne apare ca exemplar.

Ion Dumitriu picteaza īntr-un spatiu (care pentru el nu este numai "model") de forme plastice foarte vechi īn constiinta noastra (satul romānesc de munte – Poiana Marului) si aduce de acolo tablouri a caror noutate depune marturie īn favoarea eternitatii acelui spatiu.

Poiana Marului este un sat din judetul Brasov, oarecum izolat; viata aici se desfasoara fara mijlocire, īn natura, si prezinta, din acest motiv, dificultati, surmontabile numai printr-o angajare totala a omului; acesta este un sat ce poate fi asimilat cu satul primordial, dar el este extrem de viu si traieste chiar astazi. Īn acest sens Poiana Marului este un loc īn care, īn mod continuu, se experimenteaza īntregul. De aceea alegerea lui pentru prospectarea de catre mai multi pictori nu ar duce la o umbrire a autenticitatii nici unuia dintre acestia; fiind experienta a īntregului acest spatiu admite oricīti artisti, fiecare ramīnīnd autentic. (A se vedea īn context Horia Bernea si Teodor Rusu).

Seriile (directiile de studiu) lui Ion Dumitriu, care mie mi se par a fi īn numar de patru, pot fi situate pentru lectura si ciclic ceea ce ar īnsemna o confirmare a intuitiei cosmosului, īnsa constiinta acuta a prezentului īl face pe artist sa accepte semnificativ perturbatiile si abia īn acest lucru el devine inconfundabil.

Astfel, imaginile care īn mod normal ar fi peisaje contin īn ele numeroase elemente care le leaga de celelalte serii, elemente introduse cu motivatii, stricte semne ale interventiei omului prin munca asupra naturii, semne ale proceselor naturale (controlate sau necontrolate de om). Exemple: din peisaje nu lipsesc mai niciodata casele sau surile. Printr-o rezolvare plastica anume ele sīnt situate īn asa fel īncīt sa faca parte integranta din peisaj, dar īn punctele cheie ale imaginii regasim (estompat) desenul aproape abstract al peretelui coscovit, cīrpit, construit, sau schelaria unui acoperis neterminat care, prin geometrie, trimite clar la principii logice si legice ale vietii īn acest spatiu.

Īn cea de-a doua serie (peretii, usile si portile de sura trecute īn prim-plan) avem de a face cu constructii a caror geometrie este aproape imposibil de interpretat īn concret daca nu ar exista (ca un accident) un semn al interventiei omului (cīrpitura) sau a naturii (iarba crescuta īn preajma). De notat aici jocul foarte abil de planuri (aproape totul se afla īn prim-plan) īn vederea crearii unei aparente opacitati care sa oblige gīndirea sa caute un "dincolo" si sa se sprijine obligatoriu pe pasii ulteriori ai expozitiei.

Traseul este continuat cu asa-zise naturi statice ce par a fi situate īn interior (īn sura sau īn casa, īn camara sau īn pod), dar prin alegerea obiectelor (fructe – mere, pīini abia scoase din cuptor, uneori plante uscate sau flori carora le banuim o utilitate de leac sau hrana) ca si prin jocul cadrarii si al "recuzitei", prin alegerea luminii, devin etape ale ciclului universal si nu numai ale traseului pictural spre care este condusa privirea noastra. Este semnificativ ca si merele de un rosu foarte īnchis si pīinile uriase si bolovanoase sīnt asezate īn vase de lemn (copaie, covata) asemanatoare ca forma, diferite ca dimensiuni si ca aceste vase se sprijina pe un scaun sau banca de lemn, nu pe masa sau direct pe pamīnt. Lumina ne face sa oscilam; aceste imagini au fost surprinse īn interior, dincolo de peretele sau usa īnchisa (din tablourile seriei anterioare) sau afara, īn fata lor?

Daca acceptam aceasta succesiune a seriilor, o senzatie ar fi aceea ca sīntem condusi dinspre peisajul aerisit de culme montana si vecinatate a cerului, prin spatele casei, prin sura (niciodata prin fata – nu exista "fatade"), catre un loc ascuns, misterios, unde ar trebui sa īntīlnim ceva nemaivazut. Īn toate (pīna aici) prezenta omului este puternica si persistenta, dar deloc exhibata. Nu vedem figuri sau siluete umane, ci numai urme, semne, amprente ale unui om foarte puternic, dar temporar sau poate īntīmplator absent. Īn locul spre care am fost condusi (ceva nemaipomenit se va ivi de acolo!), descoperim (si asta ar fi cea de a patra serie) cartofii īncoltiti. Prin lumina sīntem acum siguri ca ne aflam īntr-un interior. Forma (nu sīnt numai cartofi care īncoltesc ci si sfecle si unele forme incerte care amintesc bolovanoasele pīini dintr-un alt tablou) si cadrul intensifica legatura cu seriile anterioare, dar dramatismul culorii (fondul negru al albului-rozaliu al īncoltirii) face ca absenta omului sa fie pentru prima data resimtita ca posibila. Daca seriile celelalte n-ar exista, aceste imagini ar fi īnspaimīntatoare. Speranta care le mai īnsoteste vine dinspre semanaturile si casele si gramezile de gunoi de grajd din "peisaje". Acolo (unde ciclul s-ar relua) īncoltirea naturala poate exista, dar nu se vede. Aici, unde se vede si nu e naturala, īncoltirea semnifica posibilitatea unei perturbatii amenintatoare, fatale. Levitatia surprinzatoare a unui cartof īncoltit marturiseste ca singurul om care s-a aventurat cu imaginatia lui pīna aici este pictorul si semnalul lui este autentic.

Pīnzele īn care īntīlnim, īn sfīrsit, figuri umane (Copil adormit īn iarba si Copil īn spatele carului) nu alcatuiesc o alta serie īn continuarea celor patru a caror situare ciclica este posibila, ci le concentreaza īntr-un mesaj autentic, puternic, cuprinzator si activ.

Stilul lui Ion Dumitriu este īntr-atīt de bine stapīnit si adecvat demersului sau īncīt devine īn fiecare pīnza altfel, transparenta. Proprietatea sa asupra mesajului pe care ni-l transmite prin suprafetele picturale este incontestabila si face ca dialogul cu el al altor artisti tineri contemporani (prozatori, de ce nu?) preocupati de mutatiile esentiale din cultura romāneasca, sa fie posibil.