Ion Dumitriu, intre pamant si cer

Au trecut mai bine de sapte ani de la disparitia lui Ion Dumitriu, si prezenta picturii sale în spatiul public este înca destul de palida. Nici salile de expozitii si nici piata de arta nu au reactii pe masura consistentei si importantei unei opere duse pâna la capat, în pofida disparitie premature a pictorului si a unui mesaj artistic riguros definit. Pe 1 martie, el ar fi împlinit 62 de ani, dar circumstantele posteritatii fac înca necesara o întrebare elementara. Cine este, de fapt, Ion Dumitriu? Raspunsul ar putea începe asa: departe de a fi un pictor al obiectelor, al substantelor si al materialitatii în acceptiunea ei generala, Dumitriu este permanent un hermeneut în câmpul conceptelor si un neobosit creator de notiuni plastice. El nu negociaza cu datele imanente ale modelelor sale, ci încearca sa creeze categorii, sa propuna modele absolute în care sa se regaseasca toate variantele concrete posibile. Si, din acest punct de vedere, chiar daca pictorul vibreaza spiritual si se asaza într-un ambiguu spatiu metafizic, asemenea artistilor nostri din generatia 70, ca strategie a constructiei formei si ca tip de asumare a limbajului el este esentialmente un optzecist. Lumea capata realitate si consistenta nu prin îndemânarea mimetica a pictorului, prin fidelitatea lui fata de un reper preexistent, ci prin grilele de lectura la care este supusa, ceea ce înseamna, implicit, ca ea se naste si se valideaza exclusiv în procesul formarii. Obiectul exista în pictura sa în masura în care conventiile expresiei, stiinta codificarii si capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îsi propun sa-i accepte si sa-i vehiculeze aceasta existenta. In clipa în care interesele comunicarii se schimba, prin reevaluarea limbajului si prin resemnificarea textului, realitatea însasi îsi modifica natura si îsi primeneste fizionomia. Asa cum textualistii generatiei 80 exhiba auctorialitatea si lasa cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocit vocea naratorului, Dumitriu se autoreflecta în propriile sale compozitii nu doar ca prezenta morala si ca portret psihologic, ci pur si simplu ca prezenta somatica, usor adusa spre echivoc, prin conturarea umbrei. Insa numai dupa o urmarire atenta a întregului traseu pe care l-a parcurs pâna acum Ion Dumitriu si dupa lectura rabdatoare a textelor sale plastice, se poate întelege firesc, ca un fapt de continuitate intima, ceea ce pare, la un moment dat, din punct de vedere expresiv si stilistic, o ruptura. Pentru ca Ion Dumitriu este un creator lucid de imagini, un gânditor pe marginea acestora si nicidecum un sclav al lumii vizibile.

Vreme de treizeici de ani Ion Dumitriu a pictat pamântul. Pamântul frust, pamântul fertil, pamântul în plina jubilatie germinativa si pamântul metafizic, cutremurat de melancolii si de presentimentul extinctiei si al pustiului. Dintr-o existenta posaca si dintr-un principiu abstract, asa cum este pamântul în ordinea realului nemijlocit si în vechile reverii cosmogonice, Ion Dumitriu a facut o lume polimorfa, un spectacol neîntrerupt si o imensa matrice în care se plamadesc toate cele vii si cele neînsufletite pe care ochiul se sprijina cu sfiala sau cu voluptate. Pamântul plugarului si pamântul pastorului, cu toate atributele specifice si cu întregul lor inventar, au încremenit în pânzele artistului si, pe masura ce si-au gasit un spatiu simbolic, au iesit decis din timpul profan. In aceste imagini, monumentale ca proportii si hieratice prin sentimentul unei solitudini înalte, în absolutul unui spatiu mântuit prin puterea visului si prin bucuria senzatiei, conflictele s-au stins, imemorialele adversitati si-au luat si ele o clipa de ragaz, coltul semintei s-a împacat cu putrezirea fructului, hainul Cain s-a îmbratisat cu angelicul Abel si viata însasi pulseaza fara spasme în vecinatatile mortii. In universul insatiabil al pamântului încape totul: vegetatia senzuala si rece, freamatul luminii, ritmurile vreunui perete de bârne, sarpanta calda a unor case pustii, carul cu fân, sura si capita, cartofii, sfecla, ciresele coapte si toate obiectele unei etnografii bizare pe care le mai conserva doar memoria colectiva si penumbrele umede ale muzeului satesc. Ion Dumitriu a caligrafiat aceasta revarsare fara sfârsit a pamântului, aceasta neostenita sfidare a amorfului si a stereotipiei, cu discretia, cu tenacitatea si cu exactitatea unui evanghelist. El este martorul unei incredibile aventuri a existentei în care totul se naste din aceeasi sursa, creste sub acelasi orizont si se înmulteste dupa aceleasi legi infailibile. Sub privirea sa iarba a încoltit din pamânt, a înflorit si s-a transformat în capite, copacul a devenit bârna si bârna s-a multiplicat în perete, pielea întinsa la uscat s-a preschimbat în strecuratoare, fructele putrezite si-au risipit semintele si semintele au luat totul de la capat. Din acest scenariu al nasterii si al mortii, al cresterii impetuoase si al eroziunii lente, lipseste cu desavârsire prezenta aroganta si narcisiaca a omului, argumentul suficient al chipului sau de parada. Insa, în esenta, omul este prezent permanent si risipit pretutindeni. Fara chip, el este constiinta activa, forta ordonatoare a tuturor celor de la suprafata si sursa nenumaratelor melancolii subterane.

Din când în când, în tablou se prelinge o umbra, din vibratia ierbii sau din granulatia zidului se coaguleaza o transparenta. Constiinta capata spontan ponderea aburului si consistenta unei adieri de vânt; constiinta artistului? Constiinta privitorului? Sau, pur si simplu, un sarman accident al luminii? Poezia spatiilor agreste, vibratia în fata densitatii acestora, bucuria de a atinge cu privirea elementele jilave sau formele aprinse ale peisajului sunt, prin pictura lui Dumitriu, definitiv câstigate dar si unice în arta noastra contemporana. Unice prin natura lor formala, prin expresia inconfundabila care, cu timpul, a devenit stil si, mai ales, prin convietuirea perfecta a limpezimii cu misterul si a ordinii rationale cu frisonul metafizic. Insa când totul parea asezat definitiv în rigorile unei viziuni care-si dobândise deja consacrarea si într-o perspectiva morala pe care nimic n-o mai putea dizloca, Dumitriu s-a revoltat. A parasit pamântul, a abandonat culorile grele si formele voluptuoase si a deschis o fereastra spre cer. A descoperit abrupt puterea de fascinatie a eterului si aspiratia ascunsa a oricarei mase de a înfrânge gravitatia în beneficiul absolutei libertati pe care o promite experienta imponderabilitatii. Desi, în linii mari, el si-a pastrat motivele iconografice si structurile compozitionale, în interior s-a produs o radicala schimbare. Pentru lumea lui de forme consistente, puternice si exact circumscrise avea nevoie de un spatiu nemarginit, luminos si fara densitate. Si acesta nu putea fi decât cerul. Dar acolo, sus, formele se risipesc, nemarginirea musca din conturul lucrurilor, corpurile devin schematice si vidul absoarbe irepresibil ca turbionul unei gauri negre. Moartea l-a surprins pe Ion Dumitriu aici, în acest spatiu de tranzitie, împartit între doua realitati la fel de imperative: între Pamânt si Cer, între amurg si lumina, între cald si rece, între încremenire si levitatie. Poate ca aceasta schimbare, intervenita atât de târziu în arta sa, nu este cu totul straina de somatiile surde si insidioase ale mortii. Privind spre zenit, Ion Dumitriu se desprindea încet de ultimele determinari ale unui pamânt pe care, timp de o viata, l-a reconstruit prin puterea irepresibila a artei.