De la etnologie la metafizica

Termenii īn jurul carora s-ar putea construi o definitie a lui Ion Dumitriu sīnt: ordine, reflexivitate si vocatie a prieteniei. Fara nici un fel de tentatie histrionica, imaginea lui se asaza īntr-un registru plin de paradoxuri; rigoarea sa exterioara si meticulozitatea gestului cotidian convietuiesc cu voluptatea expresiei artistice, cordialitatea lui diurna ascunde o fire meditativa, iar prezenta austera din spatiul public disimuleaza o imperativa nevoie de comunicare si de solidaritate umana.

Obiecte salvate dintr-un sat ipotetic. Aparent, Ion Dumitriu este un pictor al satului si, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixeaza īn memoria pīnzei ar epuiza aproape īn īntregime formele, imaginile si uneltele comunitatilor traditionale. De la sura de fīn – la scīndura gardului, de la pielea īntinsa pentru uscare – la darac, de la strecuratoare – la jug, de la dealul īnverzit – la capita, de la cartof – la mar, de la umbra unui personaj inaparent – la sfecla, totul recupereaza un spatiu īn acelasi timp familiar si fabulos.

Reprezentate cu o acuratete care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intentiile de identificare, aceste obiecte par colectionate dintr-o obscura pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de disparitie, reprezentate patetic prin cīteva exemplare, formele lui Dumitriu au ele īnsele patetismul ultimului exemplar. Puse īn pagina agresiv si rupte de orice context, ele sugereaza, precum relicvele, realitati abisale, naratii vagi si lumi disparute. Amprente ale unei umanitati arhaice, trecute demult din istorie īn mit, imaginile lui Dumitriu recupereaza metonimic o imagine mult mai ampla, pe care privitorul este īndemnat sa o recunoasca, sa o īnteleaga si sa si-o īnsuseasca.

De la imagine si notiune. Īnsa acest discurs cu (si despre) obiecte salvate nu este decīt o capcana. Pictura lui Dumitriu nu are nimic documentarist si denotativ. Ea nu invoca nici contexte, nici lumi disparute si cu atīt mai putin realitati sociologice. Obiectele alese ca modele cu o maxima atentie si cu o sensibilitate la fel de mare sunt ele īnsele forme cu un imens potential expresiv. Identificīndu-le, pictorul nu face decīt sa le deplaseze din realitatea lor anodina, asociata unei utilitati lipsite de orice ambiguitate, īntr-un cīmp cu semnificatii simbolice a carui dominanta majora este tocmai gratuitatea. Imaginea comuna, unealta previzibila si forma determinata strict de functie dobīndesc, dintr-o data, prerogativul obiectului absolut. Prin monumentalitate, prin prelevarea ei din contextul utilitar si prin voluptatea descrierii plastice, reprezentarea capata subit valoare exponentiala. Cotidianul devine pe nesimtite exemplar si īn imaginea lui astfel validata īncepe sa se regaseasca īnsasi categoria din care el face parte. Semnul plastic se transforma īn notiune, dupa cum obiectele īnsele se transforma īntr-un fel de etaloane mentale; daracul se preschimba īn Darac, strecuratoarea īn Strecuratoare, jugul īn Jug si sura īn Sura. Transpuse din spatiul lor precar īn spatiul conventional al pīnzei, aceste obiecte modifica definitiv īnsesi mecanismele perceptiei. Īn loc sa le citeasca utilitatea si sa le evalueze īn consecinta, ochiul percepe forme, descifreaza structuri, cīntareste densitati, vibreaza tactil si jubileaza festiv ca īn fata unui mare spectacol.

Īntre conventie si metafizica. Ion Dumitriu nu ramīne, īnsa, nici la acest nivel. Limpezimea si sobrietatea notiunilor se topesc īncet īn ambiguitate si īn mister. Un imens sentiment al solitudinii īnvaluie totul si īn imagine se instaleaza aburii melancoliei. Dincolo de conventii si de rigorile limbajului, obiectele se anima pīna dobīndesc psihologia unor personaje cu un statut bizar. De-a latul unui peisaj ori pe textura vibrata a scīndurii de gard se profileaza, abia perceptibila, sub forma de umbra, silueta unui corp uman care poate fi a pictorului īnsusi, ori a privitorului care, prin exercitiul contemplatiei, se implica direct īn structurile compozitiei. Pīna si elementele naturilor statice, īn special cele legate de vitalitatea pamīntului – cartoful sau sfecla – sīnt surprinse īntr-un moment echivoc de care se leaga deopotriva extinctia si regenerarea. Prin izolare si prin supradimensionare, prin tratarea hiperrealista a formei si prin asezarea lor pe fonduri neutre, obiectele lui Dumitriu sīnt surprinse īn acea deplinatate existentiala dupa care nu mai poate urma decīt starea de criza. Recent, pictorul si-a reformulat limbajul, īnsa datele majore ale picturii sale nu s-au modificat. Deschiderea paletei pīna la alb, jocurile de transparente si sumarele comentarii īn care ironia se amesteca abia perceptibil cu o unda de tandrete n-au facut decīt sa consolideze caracteristicile mai demult enuntate ale acestei picturi. Desi par īncremenite si atemporale, asezate īntr-o perspectiva stilistica apropiata mai degraba modelelor clasice, imaginile lui Dumitriu tradeaza o puternica fervoare existentiala si o constiinta pe cīt de calma īn aparenta pe atīt de īncordata īn straturile sale profunde.