Despre pictura lui Ion Dumitriu īn 1089 de cuvinte

Īn mod firesc, prin obsesiile vizuale si tactile ce īi conditioneaza emergenta, pictura lui Ion Dumitriu se organizeaza īn cīteva cicluri tematice: fīnul, sura, capul de grinda si, de curīnd, umbra naturala. Dat fiind acest cīmp de interes, afirmat consecvent prin mereu alte suite de ipostazieri, celelalte motive (copacul, peisajul, cartofii īncoltiti, merele) dobīndesc rolul unor relansatori provizorii spre multiplicitatea realului. Investigat sistematic, concretul descoperit de artist este redus īn cele din urma la constante esentiale. Privite īn stricta lor contingenta, ca existente īn sine, obiectele tematizate de Ion Dumitriu nu sīnt spectaculoase, nu ies din obisnuit. Ele apartin unei lumi imediat recognoscibile, sīnt emblemele stereotipe ale universului vietii taranesti. Si cu toate acestea, tablourile pictorului ne surprind, ne provoaca, de parca am descoperi pentru prima data niste lucruri pe care le consideram cunoscute de mult. Arta lui Ion Dumitriu ne īnvata sa vedem ceea ce eram obisnuiti doar sa recunoastem.

Rememorez cuprinsul ultimelor trei expozitii de la galeria Simeza si observ faptul ca din 1982 īncoace pictura lui Ion Dumitriu s-a supus cu buna stiinta unui demers de restrīngere la detaliu si particularizare a obiectelor reprezentate. Cīmpul cu iarba al mai vechilor peisaje s-a transformat īn fīn. Iar fīnul īnseamna capita, car īncarcat, interior de sura, gura de pod sau pur si simplu o suprafata abstracta de factura peisagistica, pentru a deveni interior, adapost, poarta, usa sau usita, perete, suprafata unica de scīndura, structura de bīrne, cap de grinda. E ca īntr-o transfocare ce īsi propune sa urmareasca, prin fotograme succesive, apropierea de o portiune anume, considerata semnificativa, a unui obiect de mari dimensiuni. Este vorba aici si de un principiu pars pro toto, dar si de altceva. Privirea de aproape a unei suprafete e īn masura sa ne reveleze fascinanta sa "monstruozitate" (notiunea n-are de ce sa ne sperie, pentru ca etimologic vorbind, cuvīntul "monstru" provine din latinescul "monstro" – a arata), adica īnfatisarea aparte, nefireasca, extra-ordinara. Confruntat cu tablourile lui Ion Dumitriu, privitorul se simte invadat de perplexitatea descoperirii neobisnuitului īn obisnuit. Astfel de sentimente mai pot fi īncercate īn fata poeziei sau teatrului lui Bertolt Brecht, autorul unei teorii a "distantarii" ca sursa de prospetime estetica. Conceptia scriitorului german nu e departe de celebra "ostranenie" (tehnica insolitarii) descrisa de formalistii rusi si analizata de Victor Sklovski īn legatura cu proza lui Tolstoi.

Voi īncerca sa prezint īn continuare trei dintre posibilitatile picturale ale insolitarii pe care artistul le foloseste cu o uimitoare disponibilitate. Prima dintre ele e rezultatul familiarizarii cu tehnica si cadrele spatiale ale fotografiei prin teleobiectiv. Obiectul (de obicei o sura sau un copac) e smuls spatiului sau propriu de existenta, iar profunzimea de cīmp anulata. Dispensata de prezenta elementelor īnconjuratoare, sura, de pilda, este reliefata īn toata vizibilitatea sa particulara, empirica si geometrica. Īn contrast, ca fundal, e folosita o culoare tare, uniforma, decorativa. Cea de-a doua modalitate a distantarii de obisnuit e urmarea fireasca a conventiei privirii īncadrate. Se procedeaza de data aceasta la decupaje neasteptate, ce implica si o disparitie a reperelor concrete, ajutatoare pentru reconstituirea obiectului. Este o tehnica a mostrei, a esantionului. Totusi, interesul artistului nu este de a transforma suprafata motivului sau īntr-un plan pur si simplu abstract, ci de a o mentine īn real. Līnga peretii de scīndura sau de nuiele, līnga zidaria coscovita a unei portiuni de fatada, līnga fragmentul dintr-o temelie de piatra pictorul nu uita sa aminteasca iarba sau, uneori, cerul. Prin astfel de procedee perplexitatea privitorului, care ezita īn interpretarea imaginii pe care o are īn fata īntre figurativ si non-figurativ, e pastrata intacta. Tehnica decupajului e īmpinsa spre ultimele sale consecinte īn ciclul capetelor de grinda, unde apartenenta obiectului la real aproape ca nici nu mai intereseaza. Miza e pusa de data aceasta pe ceea ce Roger Caillois numea " fantasticul realitatii". Exista, ne arata pictorul, nu doar un fantastic al pietrei, ci si unul al lemnului vechi, copt de soare, crapat, putrezit, macinat de cari, īnnobilat cromatic prin propria sa degradare.

Insolitarea e īnsa posibila si prin cultivarea analogiilor, a omologiei formale. Extragerea elementului reprezentat din contextul sau de baza sau analiza picturala pe portiuni de suprafete sīnt consecintele unei fenomenologii a delimitarii spatiale. Dar obiectele pot fi uneori īnfatisate si de parca ar fi vorba de altceva. Cartofii īncoltiti pot fi pictati ca niste īncrengaturi de coral sau ca niste tepoase animale marine. Peretii coscoviti, cu varuiala cojita, pot parea niste suprafete de nori. Fīnul cladit īn capite se lasa interpretat ca un tors feminin, lemnul unui jug prezinta catifelari de piele, o pajiste strabatuta de o poteca devine o frunza imensa. La rīndul lor, capetele de grinda au aspect de copaci, ogive, labirinturi, cupole, carapace, platose, amprente digitale. O grinda orizontala īntesata de cuie se transforma īntr-o fīsie de pergament acoperita cu semnele unui alfabet necunoscut.

Insolitarea atinge punctul ei de maxima intensitate īn ciclul "umbrelor" (din care artistul nu a expus nimic pīna acum). Neasteptata nu mai este aici nici decuparea spatiala nici tratarea obiectului prin tehnica lui "ca si cum", ci īnsasi prezenta fizica a motivului. Lucrurile cuprinse īn cadru au unicul rol de a face umbra vizibila. Iar aceasta, umbra unui om, a unui scaun, a unui copac, proiectata pe un gard, pe o capita de paie sau pe o poarta de sura, are aptitudinea de a transforma totul īn cea mai curata metafizica. Cu ajutorul umbrei Ion Dumitriu ajunge sa confere o noua dimensiune autoportretului. Proiectia īntunecata a unui cap cu palarie īncepe sa marcheze obiectele pe care pīna de curīnd artistul le reprezenta pur si simplu, ignorīnd evidenta ca tocmai el este acela care le priveste. Acum umbra privitorului devine tutelara, luīnd īn stapīnire motivele care īi apartineau de drept si ridicīnd la puterea concretului semnificatia abstracta a semnaturii de autor. Pictura lui Ion Dumitriu devine īn felul acesta autoreflexiva.