Ion Dumitriu si atelierul ca autoportret

Daca multi artisti au iesit īn ultimii ani din atelier, cel putin tot atītia au ramas īn continuare acolo. Īn spatiul lor consacrat, la uneltele, tehnicile si materialele verificate.

Nu din inertie, din conservatorism sau din comoditate, ci pentru ca atelierul le-a devenit o a doua natura. Pentru ca el si-a pierdut calitatea de spatiu anex si s-a transformat īn portretul extins al artistului īnsusi.

Asemenea oricarui alt material, s-a modelat īn timp, s-a asezat īncetul cu īncetul si a capatat un profil, o morala si o psihologie.

Asadar, odata constituit, compus minutios īn toate articulatiile sale, atelierul īl preia pe artist cu īntregul sau creator, cu toate obisnuintele si cu deplina lui personalitate.

Vorbind despre locuinta, G. Calinescu spunea ca ea este extensia celui care o locuieste, obiectivarea omului īn ordine peisagistica si ca nu este deplina cunoasterea cuiva īn afara evaluarii spatiului pe care acesta si l-a conceput. Cu atīt mai mult atelierul, ca spatiu destinat unor functii iesite din comun, unui ceremonial plin de mistere pentru omul de afara, este un loc privilegiat care traieste asemenea unui organism viu. El poate fi primitor sau circumspect, locvace sau tacut, animat de neobosite bucurii ludice, ori, din contra, īngīndurat si posac.

Extravaganta, agitatia baroca sau stridenta expresionista pot fi si ele des īntīlnite, dupa cum ordinea desavīrsita, hieratismul si atmosfera aseptica se regasesc de asemenea īn configuratia sa.

Intrīnd īn categoria mare a Atelierului-portret, atelierul lui Ion Dumitriu īmbina voluptatea, placerea fara margini de a contempla formele, cu austeritatea si poate chiar o timiditate de fond. Obiectele sīnt alese cu grija, aranjate īn asa fel īncīt sa-si exprime din plin, dar fara ostentatie, chipul si materialitatea, si oricīt de multe ar fi, ele īsi pastreaza caracterul irepetabil.

Prin selectie si prin expunere, artistul le investeste cu o energie arhetipala, ca si cum fiecare dintre ele n-ar fi doar unul dintre multele posibile, ci Obiectul īnsusi, forma sa cea dintīi. Fie ca este vorba de o tava sau de un vas, de un odgon sau de un panou cu chei, de o sculptura propriu-zisa ori de un indicator de strada, ele īsi depasesc functia initiala si capata o inexplicabila noblete. Singuratatea obiectului, patetismul lui īntr-un spatiu care īl sustine dar īl si absoarbe, atmosfera senzuala si pura īn acelasi timp, iata o posibila imagine a acestui atelier īn orizontul caruia solidaritatea si penumbrele melancoliei se regasesc īn egala masura. Asa cum lumina īnsasi se intersecteaza cu semiobscuritatea dinlauntru. Si cine pe cine a modelat, la urma urmei, ar putea fi o īntrebare legitima, īnsa ce rost ar mai avea raspunsul?